Nu mă pot abţine să n-o compar. Pentru că, până la urmă, influenţele sunt acolo, trebuie doar să le vedem. Şi primele nume vin din negura anilor ’70. Stevie Nicks trebuie să fie mândră de ce vede în 2012, de Kate Bush ce să mai spun. Urcând în timp o putem adauga şi pe Tori Amos şi lista rămâne deschisă.

Acum… avem două direcţii, o comparăm pe madam Welch cu ea însăşi sau o comparăm cu ce se întâmplă în jurul ei.
Comparativ cu Lungs, Ceremonials este o treaptă mai jos, cu toate că atenţia de care s-a bucurat a fost mult mai sporită şi treaba asta pare paradoxală. Nu, nu-i asa. Este comerţ, este marketing, este planificare media.
Lungs are o forţă de care Ceremonials nu mai dispune. Două dintre cele mai percutante piese de pe Lungs au fost scrise la vârste extreme de fragede, Kiss With A Fist la 17 ani iar Dogs Day Are Over la 21.
Dar, comparativ cu ce se întâmplă în jurul lui Flo, Ceremonials este un album cu mult peste medie.
Rock, dance, puţin blues, plus influenţele celtice par la prima citire un mare ghiveci. Pentru alinierea lor într-o linie coerentă şi cu personalitate Flo a apelat la Paul Epworth. Iar tipul n-a avut o misiune uşoară. Sunt clopote, e harpă, sunt viori, clape, voci suprapuse, fâşii compacte de tobe. E atât de multă muzică pusă într-un singur loc încât te întrebi cum mai are sens ceea ce asculţi. E ca la un tort Doboş, vezi staturile, sunt clar delimitate, iar în gură se contopesc într-un gust diferit.
Ce-mi place mult de tot la Ceremonials este dramatismul. Madam Welch are o înclinaţie spre aşa ceva. Este o “drama queen”. Tipa respiră dramă. De la vizual până la auditiv. Şi-n sprijinul celor scrise mai sus stau cele trei piese scoase la înaintare pentru promovarea albumului. What The Water Gave Me este o poveste pornită de Flo de la un tablou al Fridei Kahlo. Intensitatea piesei este gradată, ni se dă cu porţia, până la explozia finala. Shake It Out este un pop gotic care vorbeşte despre lumină şi întuneric “and I’m ready to suffer and I’m ready to hope/cause looking for heaven, for the devil in me”. No Light, No Light contine cele mai percutante tobe de pe tot discul. Harpa le dă startul, apoi simţi cum îţi irigă corpul, sunt pulsatile, sunt adicţie.
In afară de astea trei, alte trei mi-au atras la fel de puternic atenţia, tribala Only If For Tonight, apoi Breaking Down care este cea mai liniştită dintre toate cele despre care v-am povestit. Refren imperial, este şi cea mai liniară, fără sinusoide, curge frumos şi are mare potenţial de single. Apoi Spectrum, preferata mea, de ascultat la un volum cât mai mare.
In două cuvinte, tot ce am scris mai sus: pop stelar.

Cronica aparuta in Shopping Report

Sa-ti bantuie visele… Te cucereste de la primele note iar cand apare si vocea te subjuga definitiv.

Azi la radio Guerrilla se împrospătează muzica. 7 piese nou nouţe.

Discoballs Heroes

Blue Nipple Boy Hot

La Phaze Psalms And Revolution

Milagres Here To Stay

Radiohead Staircase

The Asteroids Galaxy Tour Heart Attack

The Drums Days

Proiectul Discoballs revine in lumina reflectoarelor!

Primul release din 2012 al trupei se numeste Heroes si se va auzi in premiera la Radio Guerrilla astazi, in emisiunea lui Bogdan Serban – Guerrilla Log Out.
Piesa este o productie ce asteapta “lumina zilei” de prin noiembrie, anul trecut. A fost produsa, mixata si masterizata la studioul IPT Recording. Trupa promite ca va reveni cu un al doilea release (ce va cocheta cu zona dubstep) pana la iesirea ghioceilor.
Urmatorul live electrizant marca Discoballs va avea loc sambata, 4 februarie, ora 22:00 in Flying Circus, Cluj.

The Glastonbury Festival Of Contemporary Performing Arts asta-i numele complet, al celui mai mare festival muzical din lume.
Totul a pornit de la fermierul Michael Eavis in 70 si a fost puternic influentat de miscarea hippie. Festivalul a avut multe discontinuitati, una dintre ele este si-n anul asta. Pretul biletului in primul an? O lira sterlina. Pretul unui billet in 2011? 195 de lire. Asta da in mare parte, masura festivalului. Toti cei care conteaza-n muzica au cantat acolo asa ca e greu sa-i enumar iar pentru anul asta nu-i cazul pentru ca festivalul e suspendat pe motiv de olimpiada. Deci, cu Glastonbury va veti intani in 2013.
Recordul de headline, ma rog… cap de afis, este detinut de 4 artisti, The Cure, Coldplay, Van Morrison si Elvis Costello.
Iata 10 artisti care au cantat anul trecut la Glastonbury:

Beyonce

Biffy Clyro

Coldplay

Gruff Rhys

Guillemots

Jamie Woon

Morrissey

Noisettes

Stornoway

U2

Din capul locului, trebuie sa spun ca-mi pare rau ca nu ajung sa scriu despre un lucru care-mi place mult: The Mono Jacks. Ii vad des, dar iata de fiecare data, altceva le ia fata. Scuze baieti, promit sa revin la primul vostru concert.

Cu aceasta mica, mea culpa… pornesc. The Pixels este intr-o noua formula. Fara Dan Stefanescu. Si nu atat de electro. Rulea a gasit pana la urma o formula inedita. Piesele sunt rearanjate. Din prima de loveste un val de nedumerire. Unele piese vechi, in prima faza, sunt de nerecunoscut. Iar elementul ce face asta este vocea basistului. Senzationala gaselnita. Omul canta cu o dezinvoltura extraordinara si la bas si la voce. Zici ca-i in trupa de la inceput. El este cel care da o tenta neagra acestei combinatii, unice acum in peisajul asta romanesc, care iata, a inceput sa se diversifice.
Nu au avut timp pentru a prelucra toate piesele vechi, dar au adaugat unele noi. Obsesia lui Rulea de nou, nou, nou si de a trece mai departe chiar daca, nu totul este finisat.
Trebuie doar sa te obisnuiesti nu noua formula. Si daca n-o faci repede, Rulea ti-o va lua, din nou, inainte.

Cu un mare plus pentru Keep Shelly In Athens. Imi aduce aminte de timpurile bune ale lui Etienne De Crecy. O piesa mai veche si descoperita acum, odata cu venirea lor in Bucuresti, la Club Control.

The Asteriods Galaxy Tour Heart Attack

We Have Band Where Are Your People

Keep Shelly In Athens Cremona Memories

Trailer Trash Tracys You Wish You Where Red

Bubblegun Close Your Eyes

Festivalul a fost creat în 1991 de solistul trupei Jane’s Addiction, Perry Farrell. Dementul ăsta, în sensul bun spun asta, a reuşit să “exporte” festivalul în Chile şi-n Brazilia. Dar să revenim pe teritoriul American. Farrell a imaginat la început festivalul ca pe unul itinerant, un tur de adio pentru trupa sa, Jane’s Addiction. Line-up-ul inaugural a strâns genuri diferite de la post punk cum ar fi Siouxsie And The Banshess, rap, Ice T sau industrial, Nine Inch Nails. Alt concept cheie a fost programarea şi întâmplărilor care nu erau muzicale. Adică circ sau calugări shaolin.
Acum Lollapalloza este o destinaţie de w/end în Chicago, în Grant Park, între 3 şi 5 august.
Au trecut pe acolo Depeche Mode, Metallica, Soundgarden, Alice In Chains, Rage Against The Machine, Tool, Pearl Jam, Primus, The Killers.
Iata 10 trupe care au cantat in 2011 la Lollapalooza:

Cage The Elephant

City And Colour

Cults

Eminem

Local Natives

Muse

Ratatat

The Temper Trap

The Kills

Young The Giant

Jean-Daniel Beauvalent, co fondator Les Inrockuptibles acum 25 de ani, pionier radio si organizator de concerte, ridica in Le Huffington Post o problema: ii facem Lanei un soclu sau aruncam cu pietre in ea?

Lana del Rey este intre agonie si extaz. Nici macar nu a lasnsat primul album, ca iata… desparte apele. Dragoste si ura, astea sunt sentimentele. Dragoste din partea cui? Si vorbesc acum de presa. Poate din partea celor care au ascultat in intregime discul, asa cum va spuneam… inca nelansat sau poate au vazut-o intr-un concert. Acestia din urma descriu un concert al ei ca pe ceva ce te duce de la apa la foc, de la gandire animalica la cea cerebrala. Astia sunt cei care-o apara si vad in ea, déjà, un icon. Vocea este minunata iar trimiterea la Nancy Sinatra nici nu mai conteaza.

Ceilalti…”heitarii”. De unde atata ura? Si-n parte-i inteleg. Toti snobi astia de net s-au vazut deposedati de catre marele public de o descoperire a lor. Faptul ca numai tu stii ceva, ce vecinul tau de palier nu stie, te face sa-l privesti cu superioritate. Si de aici dechidem discutia: snobismul underground versus viteza de propagare a netului. Eu cred ca asistam la disparitia unei categorii: cea a hipsterului. Pe net totul este la vedere, nu avem secrete, suntem in curul gol, gata cu propria glorie si cu propriul narcisism.

Nu stiu daca a furat piesa aia greceasca, stiu ca la Letterman a fost praf si ca pana la urma… are personalitate.

Rock Werchter este un festival generalist din Belgia. Mai précis din satucul Werchter, langa Leuven. Prima editie 1974. La origine era un dublu festival in doua locuri diferite, Torhout si Werchter. Din 1999 se renunta la Torhut. In 2003, 2005, 2006 si 2007 primeste premiul pentru cel mai bun festival din lume acordat de International Live Music Conference, iar anul trecut premiul pentru cel mai bun line-up.
Werchter poate gazdui 80000 de oameni.
O premiera absoluta, Radiohead a cantat aici in prima auditie Paranoid Android.
Anul asta au confirmat deja Pearl Jam, Kasabian, Snow Patrol, Florence + The Machine, Skrillex, Garbage, Elbow.
Iata 10 artisti ce au fost in 2011 la Rock Werchter

Aloe Blacc

Ozark Henry

Grinderman

Two Door Cinema Club

Elbow

Fleet Foxes

Iron Maiden

Selah Sue

Mona